Livia

         Iubindu-te am inţeles pentru prima dată  foşnetul frunzelor,iar glasul cristalin al stropilor de ploaie încă mai dăinuie în inima mea.Ce înger te-a îndemnat să îmi zâmbeşti şi ţi-a şoptit să-mi cucereşti sufletul cu vorbe alese? Cum de te-ai rătăcit printre muritori şi m-ai ales tocmai pe mine să fiu fericită?Inima mea căuta enigma unui vis şi  descoperindu-ţi lumina din privire a renunţat la căutări.A realizat că
dragostea e atât de aproape încât i-a simţit căldura.
         Îmi amintesc şi acum durerea ce-mi apăsa pieptul,încă simt arsura lacrimilor şi deznădejdea ce-mi strângea inima de parcă vroia să-i sufoce până şi speranţa. Cine ar fi bănuit că aceea e ziua  eliberării?Ce ar fi fost viaţa dacă într-o dimineaţă de august nu mi-ai fi zis că frumuseţea unui om vine din interior,iar în privirea mea e concentrată puritatea celor mai minunate flori?Am plâns de bucurie,iar tu mi-ai ascuns lacrimile în causul palmelor tale şi le-ai sărutat.
         Zile întregi am crezut că eşti o plăsmuire a unui înger ce se agăţa de minuni pentru a crede în viaţă.Într-un târziu ne-am reîntâlnit şi am citit în privirea ta atâta înţelegere.Încă îmi era frică să nu ne contopim sufletele şi să ne pierdem identitatea.Mă întreb şi azi dacă merit această fericire şi mi-e frică că nu voi reuşii niciodată să-i plătesc preţul.
         Opreşte timpul,ademeneşte-l cu căldura în lumea gerului veşnic şi al oglinzilor de gheaţă unde totul e static şi alb,iar noi,să trăim într-un prezent continuu şi fericit.Nu zâmbi!Lasă-mă pe mine să înving răul,să-I diminuesc puterea şi să-l fac sclavul meu.Răul şi timpul sunt duşmanii noştrii!