Nu eşti un miraj...

fulgi de zăpadă se sting dulce pe pielea mea caldă, iar tu, îţi dansezi veşnicul dans poetic în faţa mea, şi eu n-am ochi.
dar te miros. îţi miros fiecare mişcare, iar în mintea mea, te văd, aşa cum eşti defapt. un val de lumini, colorate în culori pe care nu le înţeleg, şi nici nu vreau să le înţeleg.
tu, te agăţi de gâtul meu şi îmi dezlipeşti bucăţi întregi de piele, pe care le săruţi cu buzele tale gri, şi apoi mi le lipeşti înapoi, într-o poziţie mai bună decât erau înainte.
şi îmi iei mâna, şi o bagi la tine în buzunar. acolo sunt câţiva nasturi, pe care ţi i-am rupt din greşeală când încercam cu neîndemânare să-ţi dau cămaşa jos, să sorb din pieptul tău mierea ce ar putea ucide şi cel mai de temut zeu, şi cel mai bătrân demon.
tu ştii, că sărutul meu îţi întoarce atomii pe dos, şi-ţi sparge toată galaxia în care trăieşti, în capul pe care am să ţi-l sărut până când soarele ne va înghiţi pe toţi, şi vom fi doar nişte fripturi cosmice.
tu, exişti pentru mine...