Paradoxal...

O întrebare plămădită din spontan, un răspuns ce intervine pe muţeşte, semne şi observaţii subtile, şi două perechi de ochi ce se privesc insistent. Nimeni nu vrea să fure un răspuns banal, nici măcar întrebare nu aşteaptă o răcorire instantă, e un fulg ce pluteşte şi nu se atinge de pământ.

Suflă cât te ţin plămânii, ameţeşte-te în ritmul învârtitorii, balansează-te cât să te pregăteşti, zboară la mai puţin de un metru, închide ochii şi pune-ţi prima ta dorintă, prima care se va împlini.

Luna se joacă, şi tu o priveşti, îi vezi reflexia în primul geam ce te umbreşte, se ascunde doar după nori, s-ascunde şi tu ştii asta.

Iar întrebarea e încă la coadă, aşteaptă, e prea mult zgomot, sunetele sunt necunoscute şi amestecate, o maioneză ce se taie din grabă, un lapte rece ţinut parcă la Polul Nord, telefoane ce deranjează magia şi lumina elegantă ce ne ţine în format de doi "2".

Şi încă taci. Oare nu pot smulge nici măcar un cuvânt din miile pe care le gândeşti? Oare tre' să mă conectez cu totul ca să răzbesc? Să cad spui tu? Să cad? Atunci deschide-ţi braţele şi spune-mi că vrei să ne pierdem  în doi "2".

Încep să văd o mişcare a buzelor tale, au mania de-a mă săruta, dar încă nu le las. Îţi tachinez trupul şi-ţi place, e frumosul ce două cuvinte l-ar putea desface, e lumina ce vine după noapte, e fixul ce nu prevesteşte moarte, nu încă.

De ce mă priveşti aşa? Mă epuizez în vid şi lumea mea se camuflează. Sunt sigură că te-ai furişat şi nu te-ai lăsat întors, te-au influenţat, dar tot ca tine-ai făcut, te-ai minţit, dar simţitul a fost tot pur, te-ai dat peste cap şi te-ai lovit, când m-ai privit ai ştiut, ţi-a plăcut, şi mai vrei...

M-am prins de piciorul tău stâng, mâiniile noastre au căutat degete, au căutat unire, ai închis ochii şi-am început să vorbim, pe o altă limbă, totul în vid.

De ce vid? Pentru că tu ai închis termopanul şi te-ai pus pe învăţat, pentru că eu am stat semi adormită, iar tu mi-ai şoptit, sau doar mi-am închipuit.

Eşti conştient că eu nu pot învăţa, că mă las dusă de val şi mă pot bâlbâi. Eşti TU când şi Eu sunt, de NOI nu scoatem niciun cuvânt.

Să revenim... De ce mă priveşti aşa?
I-am cenzurat un prim sărut, i-am tăiat răsuflarea, el mi-a pensat dorinţa. M-a lăsat să transpir şi mi-a răspuns ca o văpaie, în surdină:

" Cu ochi străini?"

Nu m-am gândit, am citit exact în "carte", am pretins că limba mea va articula ce trebuie, iar glasul îl va auzi doar el, i-am cedat un răspuns ameţit:

"Nu, cu ochii tăi.."

N-a mai urmat nimic, nimic care să fie tipărit, nimic care să implice caractere amestecate.

Am zburdat fără plecări programate, iar cei ce ar fi trebui să ne ceară taxe pe visare,ne-au evitat în mod intenţionat, n-au vrut să ne strice starea.

"Doar două?" Asta a fost întrebarea duşmanului, un urât ce vroia mărunt pe motiv că luna e de ceva vreme pe cer şi luminează fix spre noi. Nu se mulţumea cu ce-a primit, vroia exageratul. I-am spus că mai mult nu există, egalul se vroia în drepturi regeşti. Am comis exact plăcutul.

Acum număr clipele până la trezire, mi s-a promis că nu durează mult.

Dar dacă ar dura o eternitate şi un strop dintr-un străin infinit? Aş mai avea răbdare?